A promis că va salva alţi copii în ziua în care băiatul lui a murit de cancer. "I-am spus la ureche că sunt tare mândru de el"

Viaţa i-a dat cea mai grea lovitură. Dar în ziua în care băieţelul lui a devenit înger, el a făcut din durere aliat. Şi a început lupta pentru supravieţuirea altor copii bolnavi. Mirel Dolofan are azi curajul să bată la uşi care, lui, i-au fost închise şi trăieşte doar pentru a-i ajuta pe alţii. Povestea lui deschide campania Ajut Eu, în care veţi cunoaşte niste oameni extraordinari. Vă avertizăm că urmează un reportaj greu de privit, dar care dincolo de lacrimi are multă speranţă şi bunătate.

noutati  •  05-12-2022

A fost odată un băieţel cu ochi negri, care iubea viaţa, baloanele colorate şi clătitele făcute de tata.

Mirel Dolofan: I se spunea Fane Prăpăd. Deci unde era veselie era și el.  Era un copil năzdrăvan. Nu stătea locului deloc, vesel, și foarte săritor.

Până într-o zi în care Marinuş a ajuns la spital

Era slăbit si galben ca ceara. Atunci i-au spus toţi Marinuş Gălbenuş. Medicii i-au făcut analize multe, l-au pus nişte perfuzii şi apoi i-au dat şanse minime să trăiască. Diagnosticul era grav - tumoră craniană. Dar Mirel, tatăl, n-a luat în calcul decât lupta pentru viaţă.

Mirel Dolofan: Am stat 3 ani și ceva în spital în România, nu reauşeam să plecăm în străinătate, nu primeam acceptul, apoi am reușit să primim acceptul de la Viena. Am ajuns după 3 ani și ceva la Viena spunându-mi toți medicii din România că nu mai există nicio șansă de tratament că să aflu că în Viena începuse de 9 ani de zile trialul acesta, deci el există de 9 ani și medicii din România nu știau. 

Pentru Marinuş a fost, însă, prea târziu.

Mirel Dolofan: Mi-am luat inima în dinți, l-am strâns în brațe și i-am spus la ureche că sunt tare, tare mândru de el și de câtă forță a avut dar dacă el simte că nu mai poate să fac ce simte el, că eu sunt mândru de el, o să fiu alături de el și pe lumea asta și pe lumea cealaltă, o să ne regăsim. Două minute a durat din momentul ăla. Atât a mai putut să facă o dată și aia a fost tot. Pur și simplu.

Marinuş avea 12 ani. 6 îi petrecuse numai prin spitale. Tatăl a fost zi şi noapte acolo. A văzut disperarea tuturor părinţilor ca el, dar şi neputinţa sistemului medical de la noi. Acel sistem care ridică din umeri şi care nu-ţi dă şanse prea mari la viaţă.

Cristina Stase: Peste tot am primit acest răspuns, că trebuie să plecăm acasă sau într-un centru de îngrijire paleativă.

Cristina trăiește acum, aproape la indigo, ce a trăit Mirel

Fiica ei a primit acelaşi diagnostic dur şi aceleaşi speranţe mici. N-a avut încotro, s-a întors acasă.

Cristina Stase: Am luat numărul domnului Mirel, l-am sunat, dumnealui ne-a răspuns în aceeași seară, ne-a spus că ne aduce tot și ne-a adus aparatură

Mirel Dolofan: Nu poți trimite acasă un părinte cu un copil și să îi spui că noi nu mai avem ce face, luați-l acasă. Ce să faci acasă? Ce să faci cu copilul acasă? Nu te pricepi medical, nu ai echipamentele, nu ai absolut nimic. Cum să faci față? Şi eu că paritne ce să fac? Cum să îi alin suferință copilului? Măcar un pic de compasiune. Nu există din păcate la noi.

De asta a decis să facă el ce nu poate sau nu vrea statul, pentru aceşti copii. Cu ajutorul altor oameni cu inimă mare, nu neapărat şi buget pe măsură, a reuşit să cumpere echipamente care înseamnă, de fapt, o mini secţie ATI la domiciliu. Ceva ce nu există, chiar, în multe spitale din România.

Mirel Dolofan: Am găsit un om bun care ne-a donat primul pat. Nu aveam bani deloc. Şi ne-a donat o firma un pat de terapie intensivă. De la patul acela am pornit, apoi am cumpărat un oxigen, făceam o campanie pe Facebook, mai postăm, iar mai donau oamenii câte 5 lei, 6 lei, 30 lei, 100 de lei. Am mai cumpărat un monitor, am mai cumpărat un concentrator de oxigen, un aspirator, le-am luat treptat.

Pentru copiii aflaţi în stare gravă, toate acestea înseamnă nu doar o gură de oxigen, ci o picătură de viaţă.

Cristina Stase: N-am face față fără ea în primul rând pentru că noi așa vedem când începe o criză. I se mărește pulsul foarte rău și începe criză. Dacă nu am interveni repede, criză ar fi mult mai mare. Ne trebuie oxigen, ne trebuie să îi aspirăm căile atunci când răcește sau când se îmbolnăvește. Ne trebuiesc aerosoli, aparatură e foarte scumpă, chiar și de închiriat, de cumpărat, cu atât mai puțin.

Mirel a fost pentru ei ingerul care şi-a pierdut aripile pe drum, alergând de la o casă la alta ca să aline dureri de părinţi şi copii ţintuiţi în paturi, cu oxigen la căpătâi. Intr-un an de zile a pus pe picioare 10 unităţi de terapie intensivă la domiciliu, a renovat 4 case din temelii, a imbrăcat mii de copii sărmani şi le-a pregătit ghiozdanele pentru şcoală.

Apartamentul lui modest din Brăila e depozit, iar viaţa lui toată e dedicată exclusiv altor oameni. Altă variantă nu avea ca să trăiască. Acum luptă pentru alţii. În fiecare părinte zdrobit de durere se regăseşte pe el. În fiecare copil bolnav îl vede pe al lui. Şi cu fiecare copil bolnav salvat îl mai salvează puţin pe Marinuş.