În copilărie s-a luptat cu sărăcia în Spania, acum luptă pentru drepturile românilor imigranți. El Rumanol are o singură dorință

Familii înjumătăţite de distanţă, inimi înjumătăţite de dor şi milioane de români care se simt acasă doar pe jumătate, în ţările unde au emigrat. Aşa arată România, împărţită între cei de aici şi cei din Diaspora.

noutati  •  01-12-2020

Cunoaştem astăzi un român, un artist, o voce care a dus campania Ajut Eu peste hotare. El Rumanol e voluntar în Spania şi luptă pentru drepturile imigranţilor români. Era doar un copil când tatăl lui l-a dus în Castellon de la Plana şi au dormit câteva nopţi într-o livadă, sub un portocal. El Rumanol are un vis: să-şi facă vocea cunoscută.

În Mica Românie din Castellon de la Plana, unde trăiesc astăzi aproape 50.000 de români, El Rumaniol se simte acasă… doar pe jumătate. 

Strânși din patru colțuri ale lumii într-un mic colț al Spaniei, un român și prietenii lui își cântă povestea. E o poveste care începe sub un portocal.

El Rumanol: Prima dată când am coborât din autobuz eram în afară orașului, pe autostradă. Acolo erau niște portocali, copaci de portocale, și am dormit acolo sub ei, la început - prima noapte.

Maxi avea opt ani când a ajuns aici. Doar cu fratele lui, cu tatăl și cu două valize mari cât să le încapă în ele tot trecutul. Copiii credeau că sunt într-o vacanţă. Nu ştiau că aşa începe aventura vieţii lor.

El Rumanol: Pentru un copil, când își schimbă țara la vârsta de 8 ani, viața începe din nou. A fost o perioadă destul de dificilă, nu vreau să vă mint. A fost o perioadă de lupte, cel puțin cu sărăcia, la început cu lipsa de prieteni, de familie, de cultură, de țara ta, de limba ta.

Într-un orășel dintre țărm și mare, Castellon de la Plana, între două țări și două culturi, copilul de-atunci a devenit peste noapte jumătate român, jumătate spaniol. El Rumanol.

El Rumanol: Fiecare persoană este o lume întreagă, fiecare persoană este o planetă. Rumanol este numele meu artistic. Este ca și cum România ar fi mama și Spania ar fi tatz și ești o persoană care niciodată nu poate să trăiască cu amândoi părinții. Mereu lipsește România, lipsește cealaltă jumătate din inimă.

Înstrăinat de România și străin pentru Spania, a descoperit că muzica e o limbă comună. Prin care poate uni cele două jumătăți ale inimii lui.

El Rumanol: Prin muzica pe care o fac în românește încerc să transmit această educație pe care am primit o aici. În spaniolă, lupt ca să apar imigrantul în mod general, lupt cu cu rasismul, xenofobia, încerc să spăl imaginea românilor din spania, din diaspora.

Și nu doar prin muzică face asta.

El Rumanol: E o bicicletă pe care am reușit să o luăm din donații de la oameni, de la românii din Spania. Noi plimbăm pe bătrâneii spanioli care nu mai pot să iasă din casă.

El Rumanol e voluntar pentru bătrâni, pentru copii. şi pentru România.

El Rumanol: Este un fel de a spăla puțin imaginea urâtă ce poate să ne-o dea câțiva dintre românii noștri.

În mica Românie, se simte acasă. Chiar dacă familia lui nu mai este aici. Tatăl s-a mutat de peste 10 ani tocmai în Australia. Pe mama, stabilită peste ocean, nu a mai văzut-o de trei ani. În România nu a mai fost de 6 ani. Maxi îşi construiește aici o nouă familie.

El Rumanol: V-o prezint pe Delia. Delia este logodnica mea.

Și o nouă casă, pe care a ridicat-o cu mâinile lui.

El Rumanol: Am greșit, am dărâmat, am pus la loc, se învață. Cred că așa sunt românii, în stare să facem orice, dar suntem profesioniști în aproape nimic, dar facem de toate.

Acasă îşi adună prietenii şi îşi compune piesele. Trăieşte pentru muzică, dar nu poate trăi deocamdată din asta. Visează să fie cunoscut într-o zi, dar nu pentru faimă, ci pentru că vrea să transmită un mesaj, pe care îl simt toţi cei ca el.

Sunt copiii Diasporei. 300.000 doar în Spania. Peste jumătate de milion pe tot continentul. Fiecare cu o poveste în spate. Crescuți departe de România, dar aproape de tot ce e românesc. Cu o identitate hibridă și mereu cu gândul la țara din inima lor.

El Rumanol: Dragă România, a trecut ceva timp de când am plecat. Nu știu de ce destinul ne-a pus unul cu spatele la celălalt și nici nu îți imaginezi măcar ce tare dor îmi e de doamna Meze, când eram elev, în clasa ei, la școală Avram Iancu. Atunci parcă totul avea un răspuns simplu, doar trebuia să ridic două degete. Aici am crescut, la soarele din Spania, cu rădăcinile în gândul tău. Încă nu am găsit nimic mai bun ca și covrigul cald la o pauză de la școală împreună cu Ionuț și Teodora înainte să sune soneria. Îți spun adevărul, sunt fericit. Oricum nimeni nu află diferența între o lacrimă de tristețe sau de fericire. Trăiesc cu nostalgie la ziua în care mă voi întoarce pe uliță pe care am crescut. Al tău copil dintotdeauna, Maximilian Daniel Nica. PS, am pus în plic o foaie de portocal.