Mariana Neculae, femeia care a învățat că iubirea rămâne singurul leac, atunci când medicina nu mai poate face nimic

Când medicina nu mai poate face nimic, iubirea rămâne singurul leac. Asta i-a spus chiar medicul unei mame disperate. Iar ea a reuşit să administreze tratamentul atât de bine încât azi, fiica ei, irecuperabilă pentru societate, e un adult independent şi fericit. Urmează o poveste despre cum poate o dramă să te facă un om mai bun. O poveste din lanțul de bine Ajut eu.

noutati  •  15-12-2022

Undeva, pe o stradă îngustă din Bucureşti, într-o curte cât o garsoniera confort 3, câţiva tineri se joacă bâza. E un mic univers construit aici de Mariana Neculae, femeia care a înţeles, într-o zi, că dramele sunt făcute pentru a ne arăta cât suntem, de fapt, de puternici. Ea a aflat asta acum mai bine de 30 de ani. 

Mariana Neculae: Crunt a fost, da, nu am vrut să accept, când mi-a spus doamna doctor am spus că nu este adevărat, nu există. Făcuse 7 ani, 9 ani, nu mergea în picioare, nu știa să zică nici mama nici tată.

Paula, fiica ei, se născuse cu un retard grav şi nu avea să fie niciodată un adult ca toţi ceilalţi.

Mariana Neculae: Cu ani în urmă, când era micuța, am mers la un medic foarte renumit și întrebam ce fac, cum fac? Și îmi spunea iubire. Multă iubire. Asta o va vindeca.

Iar doamna Mari, cum ii spune toată lumea, exact asta a făcut. Cu iubire şi din iubire pentru fiica ei a construit un loc în care Paula să fie alături de tineri ca ea, şi să înveţe cum să trăiască în felul ei. 

Mariana Neculae: Pe lângă Paula, în primul an când am deschis ONG-ul, în primul an au fost Bety, Magda, 2-3 copilași, au venit, au plecat, iar au venit, iar au plecat, care au trecut pe la mine, care am încercat să îi învăț tot ce am putut, cărora le-am oferit dragostea.

Mariana Neculae a știut mereu, instinctiv, ce trebuie făcut

Mariana Neculae nu are studii de specialitate, nici vreo metodă secretă prin care poate intra în lumea acestor copii rămaşi prizonieri în trupuri de oameni mari. Dar, cumva, instinctiv, ea a ştiut mereu ce trebuie făcut. 

Progrese mici. Dar pentru ei sunt performanţe uimitoare. Şi asta o face să creadă că ea şi-a împlinit misiunea pe pământ, datoria pe care o are faţă de aceşti tineri de pe care statul şi-a luat mâna din prima zi în care le-a eliberat certificatul de handicap. 

Mariana Neculae: Ei cresc. Când vor trece de 18 ani au alte nevoi. Trebuie să iasă, să dea și ei piept cu viața. Dar problema este că îi respinge. Societatea îi respinge, îi marginalizează, îi ocolesc. Dacă îi văd pe stradă ori se uită așa ori se duc la 10 metri. 

Şi totuşi, măcar odată pe săptămână, îşi fac curaj şi trec dincolo de poarta verde. Sunt timizi şi stingheri. Stau grupaţi şi merg doar ţinându-se de mână. După nici un kilometru, picioarele lor încep să cedeze. Aşa sunt toate drumurile lor. Mici aventuri presărate cu durere, strâns din dinţi şi, uneori, umilinţă. 

Mariana Neculae: Cel mai bine mergem pe jos că nu mai deranjăm lumea din autobuze, care oricum se uită nu foarte frumos la noi, și preferăm să mergem pe jos și să ne simțim noi bine. Suntem noi în lumea noastră și ne simțim bine.

La capătul acestui drum îi aşteaptă un parc în care pot alerga în voie şi în care simt, pentru câteva ore, aerul dulce al libertăţii. Iar pentru ei, asta înseamnă mai mult decât orice terapie din lume. Să fie printre oameni, să se bucure de lucruri mărunte, asta e fericirea în stare pură. 

Ar putea să facă asta mai des, dacă ar avea o maşină doar a lor, ca să nu mai deranjeze pe nimeni. Un lux la care Mariana nici nu îndrăzneşte să viseze. Însă ea a învăţat că trebuie să aibă răbdare şi încrede în oamenii din jur. Şi că viaţa alături de Paula e, de fapt, o binecuvântare. 

Mariana Neculae: Am o prietenă care, cu ani în urmă, m-a întrebat, zice, mă, dacă nu o aveai pe Paula, făceai lucrul asta? Și am spus, nu. Deci am fost cât am putut de sinceră. Am spus nu. Deci faptul că eu o am pe Paula și Paula este o persoană cu dizabilitate m-a învățat multe în viață. Cred că m-a învățat să fiu mai bună.